Maria a fost trezita de zgomotul infernal ce se auzea de afara. Pesemne iar erau ceva curse de masini. Nu vedea bine, incerca sa se ridice, dar renunta imediat, ramanand intinsa pe spate, cu ochii tinta la tavan, incercand din rasputeri sa isi aminteasca ceva din evenimentele zilei precedente. Tine minte ca s-a intalnit cu prietenii ca de obicei, au mers in casa aia parasita si pur si simplu au pierdut vremea, glumind si razand, ignorand gandacii, soarecii si mirosul patrunzator de mucegai care ii inconjura. Cand ai compania potrivita nu mai conteaza locul. Incaperea se umplu curand de un fum dens, o ceata care ii inconjura pe toti, patrunzand pana in ungherele mintii, camera devenind un refugiu ce ii scapa de realitatea inconjuratoare. Jointurile, alcoolul risipira curand toate temerile, toate problemele, tot universul s-a oprit, nu existau decat ei si nimic altceva. Hai, incearca. Mai bine nu. Dar ce crezi ca o sa patesti? Nu stiu dar prefer sa ma abtin. Haide, ai dreptul…ai avut o multime de necazuri, si in plus…nu e drog, e doar ceva care te va ajuta sa te calmezi, sa scapi de griji pentru un timp. Bine, bine. In urmatoarele secunde, o moleseala o cuprinse, o caldura inexplicabila, o pace interioara, se lasa pe peretele rece, murdar, sobru al cladirii si isi traia extazul. Dupa aceea…nimic.

Se mai gandi 10 minute, incerca sa isi aminteasca, dar mintea ei refuza. Admira din nou tavanul alb pana cand acesta incepu sa se miste, sa prinda viata, apareau culori, sunete, persoane. Oamenii astia sunt absolut minunati, extraordinari. Parca ii cunosc de o viata. Nu m-am mai distrat asa de mult timp. Deschise usa casei incet, incercand sa nu faca prea mult zgomot, deja intarziase acasa si nu vroia sa isi trezeasca parintii, ultimul lucru pe care il vroia era o cearta care sa ii strice aceasta zi minunata. Si lucrurile mergeau cum nu se poate mai bine, se simtea acceptata, in siguranta cu noii prieteni. Au inceput problemele acasa, dar e ceva normal…e adolescenta. Viata nu mai era monotona, nu mai era aceasi rutina zilnica, plictisitoare. O multime de planuri de viitor, o multime de sperante…

Cat trecu? Trei luni, poate patru. Lucrurile o luasera usor, usor razna, simtea cum cade, cum se prabuseste, era constienta de asta, dar nu facea nimic. Se lasa prada aceste stari, spunand ca poate iesi oricand din ea, atunci cand va vrea. Dar nu azi, da…azi era ultima zi cand traia in aceasta iluzie, maine, maine se va trezi la realitate. Va lasa tutunul, alcoolul, tot… da…maine.

Un alt zgomot o trezi la realitate. Era timpul sa plece la scoala. Plictisita se pregati, iesi afara din camera, se intalni cu parintii, saluta scurt, din reflex, fara a schita nici un gest. Doar in ochii ei se putea vedea dispretul, dispretul si ura. Iesi grabita si scarbita din casa, o lua spre scoala dar se razgandi repede, cotind la stanga spre casa lui Ami, nu trebuia sa ajunga asa de repede la scoala, oricum nu e de nici un folos. Acolo se intalni cu restul lumii. Isi aprinse o tigara, lua o gura de spirt…altceva nu mai era si se aseza pe jos, pe covorul ars din loc in loc de tigara, patat, vechi, in locul la fel de trist si de mort ca si ei. Mai trecu putin timp si sosi si Dan, o lua in brate si o saruta. Te iubesc. Si eu. Era impresionata de cat de usor reusea sa minta…nu doar pe altii, ci si pe sine. Da, trebuia sa se schimbe, dar maine…in fond, inca o zi de iluzie, inca o zi de fericire nu face rau nimanui…

Later edit: X: de une ai luat pasaju din blog?
Nora L: bla
Nora L: eu l-am scris
X: u vb serios??
Nora L: da

X: deci u chiar vb serios????
Nora L: da

X: tulai
Nora L: )))
Nora L: hai ca esti tare
X: deci totusi u vb serios?

Deci…da…eu am scris povestea de mai sus.