Rush de idei. Back to normal. Si totusi nu pot scrie. Nu stiu despre ce sa scriu, sunt atatea lucruri in capul meu…si totusi incerc:P
Tocmai am citit un articol intitulat “De ce ne despartim”. Nu voi scrie pe tema asta, nu simt nevoia asta, dar era ceva in articol care mi-a atras atentia. Persoana respectiva spunea ca zambeste cand vede doi batrani care se tin de mana si care par sa se iubeasca la fel ca in prima zi. Normal, la toti (cel putin…majoritatea) ni se pare foarte frumos ca doi oameni sa se iubeasca dupa atata timp. Viata lor ni se pare perfecta. Si asta se poate aplica si la cuplurile si la oamenii din liceu sa zicem. In fiecare liceu sunt oamenii populari, toti vor sa fie ca ei, ei sunt cei mai tari, ei nu au probleme. Incercam sa fim ca ei, imitam, poate poate se va lumina si viata noastra. Dar facem o mare greseala. Privim doar continutul, ne luam dupa ambalajul frumos, colorat, scump si poate continutul e negru si trist. Credeti ca ei nu au probleme? Poate au probleme mai mari ca ale noastre, dar totusi…soarta noastra e cea mai cruda nu? Suntem condusi de prejudecata, ii invidiem pe cei fericiti (fericiti in aparenta). Dar ce ne opreste sa fim si noi bucurosi?

Ceva ce se intalneste frecvent: ridicam oamenii pe un piedestal, le vedem doar partile bune si cand dam de defecte fugim. Ideea in acest articol e ca nu putem judeca dupa imagine. Un om, un cuplu…pe oricine…nu ne putem forma o imagine doar dupa ce vedem. Da…X zambeste tot timpu, X si Y sunt cuplul perfect. Si noi nici macar nu stim prin cate au trecut. Asta considerand ca nu cunoastem persoana aproape deloc, lucrurile stau altfel cand vorbesti de prieteni sau macar oameni pe care ii intalnesti frecvent, cu care ai si apucat sa discuti cate ceva. Se aplica si legea inversa…un om retras, trist, sters se poate dovedi foarte sociabil, un prieten bun, o persoana extraordinara. De ce avem tendinta sa judecam dupa aparente? Aparentele insala…