Stau…stau si observ oamenii. Si incerc sa ii descopar. Incerc sa vad cine sunt ei, ce, cat si cum gandesc…si…incerc sa-i inteleg. Degeaba. Unii ma uimesc permanent. Cand cred ca i-am “descoperit” imi dau seama de inca o “fata” pe care nu am vazut-o niciodata. Si nu-mi ramane nimic altceva de facut decat sa accept acea “noua” persoana…si sa o inteleg. Prietenii mei nu vor inceta niciodata sa ma uimeasca. Si nu doar prietenii, si colegii, si oamenii in general. in fiecare zi ajung sa descopar noi si noi lucruri despre ei. Lucru destul de interesant de altfel. Ma intreb totusi cand voi ajunge sa cunosc pe cineva intru totul…sau cand ma va cunoaste pe mine cineva total. Presupun ca niciodata. De altfel…sa stii totul despre cineva poate fi chiar plictisitor, devine previzibil…banuiesc ca s-ar pierde legatura…sau cel putin asa e cel mai probabil sa se intample. De fapt, poate nu descoperim noi fete ale celor din jurul nostru…ci ei ni se dezvaluie treptat…descoperim temerile, defectele, urmele trecutului. O luam vreodata de la inceput? De la zero? Nu avem cum. Raman umbre din trecut, lucruri neterminate, dezamagiri, iluzii, sentimente, teama, lacrimi, bucurii, amintiri…poate unele lucruri pe care am prefera sa le stergem cu buretele, dar oricat am vrea nu putem. Tot ce putem face e sa ne impacam cu trecutul, cu greselile facute, sa ne iertam pe noi si pe altii, sa invatam din el…astfel ca…atunci cand lucruri din trecut navalesc in prezent sa nu ne distruga…pe noi sau pe altii.

In ultimul timp sunt asa intr-o stare de…negare. Sau ceva de genu. Cred ca m-am obisnuit intr-atat cu schimbarile acestea de situatie incat am devenit imuna. Aparent…stiu ca va veni cat de curand o zi in care toate lucrurile care s-au intamplat in ultima vreme imi vor invada mintea. O zi in care voi vedea prin lucruri, prin oameni, prin mine. Transa. O zi de ascultat muzica…si de gandit, de analizat, de privit parti bune si rele, de a incerca sa gasesc o solutie, macar sa descopar greselile…si da…sunt obsedata de asta…vreau sa inteleg ce s-a intamplat. Simt nevoia asta de a intelege ce a mers rau…si de ce. Fara rost de altfel…sunt lucruri care nu pot fi explicate. Si pana la urma voi ajunge sa ma resemnez. Pana la urma lucrurile trebuie luate asa cum sunt. In ultima vreme am ideea asta ca incercam sa ne manipulam unii pe altii. Ca simtim o mare placere cand vedem cum ne putem juca cu celalalt. Sau ne place sa stim ca am provocat o schimbare, ne place sa stim o slabiciune, ne place sa stim ca suntem mai puternici si ca ceilalti depind de noi. Degeaba…ne place sa ii jucam pe degete pe ceilalti. Nu realizam uneori cat ii ranim pe ceilalti…si uneori si pe noi. Sunt unele lucruri, sentimente pe care le ascundem de restul…si ajungem sa le ascundem chiar si de noi.

Cum spune Coelho: “De ce ne jucam asa cu vietile noastre? De ce vedem firul de praf din ochi si nu vedem muntii, campiile, livezile de maslini?”

“E de ajuns sa crezi, sa accepti si sa nu-ti fie teama de greseli”

Cioran: “De cate ori nu ne-am nascut in van, de cate ori nu am murit zadarnic!”

Probabil unul din citatele mele favorite: “Dragostea ramane. Oamenii se schimba” (Coelho)

Si…atat.