Totul se schimba. Prietenii mei se schimba. Colegii se schimba. Parerile mele se schimba(Aici ma refer la facultatea pe care vreau sa o urmez. It’s a big mess in my head). Si la scoala se schimba ceva profesori. Pana si camera mea a suferit ceva schimbari. De ce sunt asa de frustrata de schimbare va intrebati? Pai…se presupune ca schimbarea ar trebui sa fie benefica, sa aduca maturizarea, progresul. Ei bine, lucrurile nu stau chiar asa. In primul rand anul acesta am pierdut ceva prieteni(da…poate ca nu erau prieteni adevarati). Oricum pierderea lor nu m-a putut lasa indiferenta. Ok…bun…s-au schimbat, s-au indepartat de mine. Hai sa zic ca as intelege acest lucru, dar…de ce au decazut? De ce sunt, ca sa zic asa, intr-o cadere libera? Sau nu constientizeaza acest lucru? *De altfel, poate si ei zic ca eu m-am schimbat(anyway…eu zic ca a fost o schimbare benefica, sunt mult mai matura).* Adica, viata e mult mai mult decat chefuri, bautura, tigari. Nu zic, trebuie si distractie, e normal. Dar, ca sa explic mai bine…o discutie cu o persoana: ioi, ia ui ce masina are ala. Deci ii beton! Trebuie sa imi gasesc si eu pe unul. Ui cu cine mai sta si aia. De ala ai aflat cu cine sta? Cu tipa aia…si ea ii asa urata. Ce vede la ea? Vai ca n-am invatat nimic. Mahmureala nu ma lasa sa ma concentrez…etc. O alta discutie: vai ce beata am fost. Vai ca nu stiam de mine. Ioi, imi trebuie tiiigariii. Joi am fost beata. Sambata chef. Ioi ce beata am fost etc. Stau si ascult aceste persoane si ma gandesc ce s-a intamplat. De cand gandesc prietenii mei asa? Ce cautam eu printre ei, adica, asa gandeau ei si inainte si eu nu am vazut? Poate in unele cazuri asa este. Dar cand schimbarea e totala? Cadere libera. O cadere din care imi este teama ca nu se vor mai ridica. Cand eu stiu ce persoana a fost si cum e acum, calcandu-si toate principiile, uitand ce viziune avea asupra vietii, negandindu-se la consecinte. Ar fi prea mult de spus aici, si ar fi prea multe date despre anumite persoane ca sa mai continui. Spun doar atat. In unele persoane nu mai gasesc nici macar o farama(hai sa zicem ca poate poate mai exista, 4%) din ceea ce au fost. Poate nu le cunosteam suficient. Nu stiu. Cert e ca nu inteleg(poate nu sunt open minded sau nu stiu ce este) de ce nu faci o schimbare benefica.

Ce ar mai fi de zis…totul este fals. Nimeni nu mai arata lumii cum este el de fapt. Ne ascundem toti dupa o masca, dupa un zid si nu lasam pe nimeni sa treaca. Ne este asa de frica sa nu fim raniti incat ii respingem pe toti, respingem de fapt fericirea. Lasam zidul nostru sa cada. Dar ceilalti nu il lasa pe al lor. Si uite asa, noi suntem dezamagiti. Nu stim ce s-a intamplat, unde am gresit, de ce se indeparteaza lumea. Si construim acel zid din nou, inca mai puternic decat era inainte ca sa fim siguri ca nu vom mai suferi. Nu facem decat sa suferim si mai tare. Se pare ca nu ne mai putem deschide sufletul, mintea in fata celorlalti. Oare cand vom renunta la masca? Cand vom incepe sa avem incredere in cei din jurul nostru? Eu am lasat zidul sa cada. Si da…dezamagire. Poate e si vina mea, oamenii s-au impiedicat de cele cateva caramizi ramase. Incerc sa nu ma mai gandesc. Asa mi-ar fi probabil cel mai bine. Inca sper ca lucrurile se vor schimba. Sper sa pot sa scap de ziduri, sa trec peste ele, sper ca cei din jur sa nu le fi construit prea inalte, sper sa nu cad prea tare.

Pana la urma, speranta e cea care ne impinge inainte. Sper ca dupa ce ati citit acest articol sa va ganditi umpic asupra acestei probleme, sa incercati sa daramati zidul. Nu zic ca e usor dar merita incercat, merita sa nu mai fim asa de superficiali.

That’s all i had to say. De fapt ar mai fi dar nu mai am timp. Deci…to be continued…